Grea lupta se duce cu mania...Cel putin eu am lupta continua cu aceasta patima, mai ales ca de multe ori, izvoraste din cel mai rau dintre rele, mandria, cea care a pierdut cetele ingeresti si le-a transformat in cete de diavoli. Parintele duhovnic mi-a spus sa spun cate o rugaciune mica si sa o repet de cate 10-15 ori cand vad ca incep sa ma manii. Dar pentru un novice ca mine este tare greu. M-a invins chiar daca ma rugam, dar am observat ca atunci cand eram mai furioasa, rugaciunea nu mai avea loc in mintea mea. Era totul intunecos si rece si impersonal. Parca nu mai existam in momentele acelea. Aducandu-mi aminte de sfaturile duhovnicului, mai incapea si cate o raza de lumina: rugaciunea si parca, pentru o mica secunda era mai bine. Si iar ma biruia mania. Uf, Doamne! Ce sa fac? Cum sa fac? Si am fost suparata mult timp, pana un cuvant mangaietor al mamei, pe care am sunat-o azi, a luat ca prin minune toata apasarea...
As vrea sa pot sa inving, din cand in cand macar, in lupta asta...O, Doamne ajuta-mi! Ajutorul meu esti Tu, Doamne, nu zabovi!

Inceput...sau "a fost odata..."

Iata, imi iau inima in dinti si incep cu postarile. Pana acum am gasit tot felul de scuze...ba ca nu m-am mutat si trebuie sa fac aia si aia, ba ca trebuie sa pun la locul lor lucrurile in casa noua, ba ca nu pot sa stau pe scaun prea mult cu burtica mare, ba ca mica noastra e in intarziere si nu am chef de taclale, ba ca s-a nascut dar sunt mult prea obosita si prea stresata ca sa mai intru pe net...si tot asa. Dar GATA! Azi imi iau inima in dinti si incep....chiar daca, pentru inceput nu zic nimic, ci doar imi gasesc scuze...Sunt cu micuta mea de o luna jumate in brate si imi incep astfel calatoria...Voi reveni. Acum trebuie sa ma pregatesc sa ma duc sa-mi iau de la scoala pe fetita mai mare.