"Deci luati seama cu strasnicie cum umblati, nu ca neinteleptii, ci ca inteleptii, rascumparand vremea, caci zilele cumplite sunt" (Efes. 5, 15-16)
Am hotarat sa-mi "rascumpar si eu vremea. Sa nu mai pierd timpul cu fleacuri...Nu am ajuns in stadiul in care sa ma plictisesc, caci mi-e ziua plina intre treburile casei (la care am un ajutor consistent, care se cheama MAMA), cititul noutatilor si a articolelor crestine de pe net, invatatul pentru munca sau examene, statul cu fetita mica si mangaiatul in treacat al celei mari (nu neaparat in ordinea asta), imi trece ziua mult prea repede.
Insa mai sunt momente care pot fi "rascumparate". Uneori reusesc, alteori, fie din lene sau comoditate, pierd timpul pretios, care nu se mai intoarce si pe care l-as putea castiga pentru sufletul meu sau al celor apropiati. Si-mi dau seama de asta pentru ca la sfarsitul zilei simt un gol in suflet si o neimplinire...o voce ce-mi sopteste "nu ai petrecut cum trebuia azi" si ma simt vinovata si nu pot face altceva decat sa hotarasc, oare a cata oara, sa am mai multa grija de timpul meu, sa-l pretuiesc la valoarea lui adevarata.
Nu stiu cum se intampla cu altii, dar mie, in ultima vreme, timpul imi trece mult prea repede si mi se pare ca nu inteleg multe din el...acum e dimineata...acum se face seara! Parca trece pe langa mine, iar eu incremenita stau ca o statuie...de parca as fi vesnica! Ce inselare! Trebuie sa pun inceput bun si sa nu-mi mai pierd timpul pretios pe fleacuri...
Cineva scria:
Agoniseste clipa chiar cand fuge,
Cu ce e vesnic orice ceas umpland;
Viata de sus, cand cea de-aici se duce,
E roada vietuirii pe pamant"
Iar un episcop spunea: "Nu-mi spune ca nu ai vreme sa te rogi. Roaga-te cand iti lustruiesti pantofii".
Sau:
"Nu am decat un singur minutel,
Cu numai saizeci de secunde-n el,
Bagat pe gat-si nu-l pot refuza,
Nu l-am cautat, nu l-am ales asa.
Dar pot sa-l folosesc asa cum vreau-
De fac vreun rau si seama o sa dau;
E doar un mic, minuscul minutel,
Dar toata vesnicia e in el".